premierea postmortem imi aduce aminte de un spectacol, Amantii insangerati, pe care Toca l-a montat la National in vremuri tulburi sau mai degraba banale... Pino care a venit apoi director nu a iubit mai deloc AMANTII... spectacolul s-a pierdut (si cel rol exceptional a avut George Ivascu!!!)... dar nu prea s-a sfashti niciodat tocmai pentru ca era o poveste despre sfashituri... este intr-un fel si definitoriu pentru relatia pe care TOCA o avea cu teatrul, multe sfarshituri, niciun sfarshit...
TOCA si Amantii insangerati au intart in tetarul tacut, deci exsita!
am regasit intamplator cronica spectacolului de atunci si ma incumet sa reiau un fragment legat de contextul in care a aparut spectacolul, azi pentru TOCA si AMNATII INSANGERATI... pentru TEATRUL TACUT
Furia şi liniştea iubirii
Scena de teatru este atât de des locul unde se consumă cele mai aprige şi mai pasionale relaţii interumane. La teatru iubirile sunt altfel, jucate, transfigurate, bântuite de gânduri de pierzanie sau încurajate de fermecătoare, cochete şi galante gesturi. S-ar putea spune că în zona relaţiilor amoroase scena nu refuză să preia şi să teatralizeze să amplifice orice poveste de iubire. Liniştită sau furioasă... Mai ales că la teatru iubirile apar şi dispar parcă mai uşor ca niciunde...
Amanţii însângeraţi a fost o vreme cel mai bun spectacol al Naţionalului bucureştean. Regizorul Alexandru Tocilescu a propus o piesă japoneză care să iasă radical din opţiunile repertorile de tip “prima scenă a ţării”. A folosit mare parte din trupa tânără a teatrului, fantezia de scenograf a lui Puiu Antemir şi a compus un spectacol apreciat şi premiat şi de japonezi: cel mai bun spectacol de teatru japonez care s-a montat dincolo de graniţele Japoniei. Ştirea despre cest premiu a trecut aproape neobservată iar spectacolul tot nu a intrat într-un circuit firesc de reprezentaţii cum ar fi fost normal. De ce? Opţiunile epocii Săraru. Nu i-or fi plăcut iubirile japoneze, poveşti cu pasiuni ascunse, intrigi încolţite de minciună dar şi de o morală specifică orientului, personajele îmbăcate în chimonouri nu în costume de ţărani, faptul că toate relaţiile din piesa joponeză sfârşesc aşa cum anunţă şi titlul, în sânge, poate nu îi plac amanţii sau faptul că nu rernunţă la iubirea lor nici în faţa morţii… mai mult, consideră moartea ca singura salvare pentru iubirile lor interzise de convenţiile sociale. A părut în loc, la Sala Atelier, un spectacol de cababret aproape, Mofturi la Union . Iar pe “marea scenă a ţării” se joacă cu greu Crimă pentru pământ, cu un alt tip de iubire pasionlă, mai din popor. Ca să atragă spectatorii, la intrarea în sală a fost prezentată o imagină mărită din spectacol în care cea mai tânără actriăţ din distribuţie este, cu pieptul dezgolit, îmbrăţişată forţat. Fotografia a dispărut, scena nu. Un mic fals joc al pudorii în teatrul unde se tot ţine morală pe tema vulgarităţii, a trivialului, a nudităţii nedorite pe scenă (poate doar in cabine?!?)... etc
mai multe imagini
