gheorghe dinica: un interviu din noiembrie 2002. a trecut un an de la...

Gheorghe Dinică:
"Se trage cortina şi eşti aruncat în groapa cu lei, rezistă cine poate!"
"Nu cerd în actorul politic!"

foto octavian tibar
-Cât de mult vă place să improvizaţi?
-Nu ştiu cât de mult îmi place mie dar improvizaţia face parte din arsenalul mijloacelor pe care le foloseşte un actor. Adică, improvizaţia vine după o pregătire totuşi. Când stăpâneşti foarte bine un rol descoperi în el nuanţe care nu apăreau în repetiţii şi atunci îţi vine să le spui şi, de multe ori, dacă sunt legate de personaj e foarte bine.

-V-am intrebat acest lucru pentru ca in urma cu cativa ani, cand a revenit David Esrig pentru prima data in tara, la Targoviste, si-a amintit cu mare placere de primele spectacole pe care le-a facut cu Gigi Dinica si Marinus Moraru, spectacole care se bazau foarte mult pe spontaneitate...
-Am lucrat mult cu Esrig, din 61 până în 78 şi am făcut nişte spectacole extraordinare, dupăp părerea mea. Eram un trio, el gândea ceea ce o să monteze în funcţie de noi. A fost cea mai interesantă perioadă din cariera mea.

-A fost un inceput in forta, cu foarte multe repetitii, din cate povestea marele regizor...
-Când am terminat institutul şi m-am dus la Teatrul de Comedie care se înfiinţase atunci, am făcut al doilea institut, mult mai valoros după părerea mea. Cu mişcare, cu impostaţie vocală, cu Esrig care era un pedagog şi un regizor deosebit de sclipitor şi de modern. Pentru mine a fost şcoala cea mai importantă la Teatrul de Comedie. Pe urmă am plecat la Bulandra toţi trei unde am lucrat Nepotul lui Rameau, care este mai mult un spectacol de limbaj.

-Multi dintre cei care au vazut spectacolul spun ca nu-l vor uita niciodata. Tot cam pe atunci au inceput si aparitiile in filme?
-Filmul a fost aproape în paralel cu teatrul, dar în „perioada Esrig” lucrul era aşa de intens încât parcă intram într-un fel de cantonament. El impunea un astfel de stil de lucru şi atunci ce rost avea să te duci la o colaborare că nu se lega cu Shakespeare şi alte texte clasice pe care le jucam. Eram într-un fel de cantonament până se termina spectacolul, iar apoi tot antrenamentul continua, cu multe ore de exerciţii, pentru că era multă mişcare, corpul trebuia întreţinut, trebuia să ai valoare maximă. Era o perioadă extraordinară...

-Nu v-ati gandit sa povestiti acest lucru pentru cei mai tineri?
-Nu vreau să par că fac pe profesorul de actorie sau de teatru. Noi am avut şi şansa unei mari profesoare de mişcare scenică, Paula Sedil, care a lucrat cu noi la toate spectacolele acestea, în plus am avut diverşi specialişti care ne-au ajutat şi la impostaţie pentru că un spectacol cerea multă dezinvoltură şi efort, era alt stil de a juca teatru, cu mişcare, în tensiune, era altceva... pe urmă Esrig a plecat şi am rămas noi să continuăm ceea ce mai prinsesem din stilul lui de lucru, dar nu se poate compara. El lucra foarte diferit de ceilalţi ca şi concepţie, ca modalitatea, ca intensitate. Âmi aduc aminte cu mare plăcere de perioada aceea.

-Cred ca o marturie, sau mai bine zis o continuare a stilului Esrig se poate vedea in rolul extraordinar pe care l-ati interpretat in filmul "Prin cenusa imperiului", un rol de mare travaliu...
-Da, adevărat. Tot ceea ce am câştigat din lucrul cu Esrig la teatru s-a văzut apoi în film. Era ceva mai special ce făceam în rolul diplomatului, mai neobişnuit pentru actorul român de film, şi asta în primul rând pentru că aveam pregătirea scenică bună, cum se spune.

-Erati ca un sportiv de performanta.
-Da, noi am făcut puţină performanţă acolo... dar la film e altceva, nu mai există claritatea spectacolului de teatru, acolo intervin montaje, lumini, operatorul etc...Nu mai depinde de tine actorul, în totalitate.

-Ati facut socoteala in cate filme ati jucat?
-Nu am avut numai roluri principale, dar în total sunt peste 70, cred. După 90 am mai făcut vreo 12. din aceastea sunt vreo 20 în care am avut eu roluri principale. Personalele mele au plăcut. Poate şi eu am contribuit cu felul meu de a fi, cu natura mea, dar şi personajele erau speciale, nu erau letargice. Am jucat roluri negative, cum se spune. Dar erau mai bine scrise decât cele pozitive, la care bieţii colegi trebuiau să stea luminişi acolo în cadru şi să spună lozinci. Eu am scăpat de asta. Pentru un actor e obositor, e chinuitor să fie prea bun tot timpul.

-Dar cred ca v-ati impus prin naturalete, prin sinceritate. Niciodata nu a fost o mare diferenta intre omul care sunteti in mediul obisnuit cu prietenii si personajelepe care le-ati jucat. Si revin la prima intrebare: cat de mult este improvizatie in realizarea unui rol?
-Se schimbă mult la repetiţii. La film e o problemă complicată cu textul pentru că este crud şi nu este scris de scenarişti. Noi nu avem dialighişti, cum întâlneşti în marea industrie de film, unde sunt nişte meşteri care scriu repicile, alţii scriu gagurile. Textul când vine la actor este trecut prin nişte creiere deştepte. La noi întâlneşti replici pe care nu-ţi vine să le spui, nu poţi, şi atunci, cu acordul regizorului, sigur, schimbi o replică aşa cum ţi-ar suna ţie bine. Problema este să creadă lumea că o spui tu, nu să... citeşti ziarul altuia.

-Când aţi jucat în coproducţii nu v-aţi gândit să faceţi pasul dincolo?
-Nu, de ce? Eu cu limbile străine nu prea m-am descurcat. Sigur că dacă ai talent la vorbăria în română, ai şi la cealaltă. Dar mi-a fost lene, ce să mă apuc eu să mai învăţ încă o limbă... Şi dacă intram, să zicem, pe o filieră de impresariat străin eram obligat să învăţ , dar aşa, să învăţ o limbă pe care să nu o vorbesc cu nimeni...

-Din nou sunteţi teribil de sincer.
-Foarte sincer, de ce să fiu altfel?

-Ca si in roluri, sinceritatea este secretul dumneavoastra.
-Dar acestea sunt convingerile mele, nu spun vorbe goale, vin din frământările mele şi acestea conving sau nu.

-Unde este mai greu, in rolul de film sau la teatru unde trebuie in fiecare seara sa joci la intensitate maxima?
-După părerea mea, la teatru este mult mai greu pentru că responsabilitatea este mult mai mare. La film este chinuitor până ajungi la o concluzie cu scena respectivă după care tragi o dată, de două ori, de trei ori uneori şi ai terminat cu ea, s-a pus la cutie. La teatru trebuie seară de seară să îmbogăţeşti rolul, nu să joci mereu la fel ca la premieră. Mai e şi publicul care este cel mai pretenţios seară de seară. Nu joci undeva închis într-o cameră şi dacă nu iese bine o scenă, o refaci. N-ai ce să mai refaci, s-a ridicat cortina şi eşti aruncat în groapa cu lei, rezistă cine poate.

-Cum s-a format duetul Gigi-Marinuş?
-Ne-am întâlnit în institut, în aceeaşi grupă, la doamna Dina Cocea şi din vorbă-n vorbă am aflat că se născuse în acelaşi cartier cu mine, în Giuleşti. Şi a fost destul.

-Rapidişti de mici, deci?
-Eu cel puţin aşa am fost, săream gardul la stadion să văd toate meciurile. Se spune acum de Galeria Rapidului. Spanac! Ăştia fac mai mult gălăgie, ăia erau suporteri.

-Era plătită galeria, ca acum?
-Nu, şi nici organizată, se forma dintr-o pornire. Acum galeria a devenit un personaj foarte ciudat. O zâzanie, sau un pericol. Văd prin ziare lucruri care mă crucesc. Sportul trebuie să fie o bucurie, mai ales acum că se spune că fotbalul e sportul rege. Trebuie să fie o bucurrie să te duci pe stadion... nu să vii umflat sau să te baţi pe acolo...

-Cum aţi ajuns cu acordeonul al gât în filmul "Turnul din Pisa"?
-Eu cântam din voce aşa, ocazional. Voce am avut, dar nu m-am preocupat să o pun în valoare, să o înregistrez. Cântam pentru plăcerea mea, la o bucurie, la o masă. S-a întâmplat să fiu la ziua Mihaelei Rădulescu, împreună cu Horia Moculescu şi cu Titi Rucăreanu, am cântat şi eu două melodii. Acum la film Şerban Marinescu a zis să fructificăm acest lucru.

-L-a adus si pe Nelu Ploiesteanu.
-Pe Ploieşteanu îl cunoşteam bine de la Şarpele Roşu, unde am stat nopţi întregi cu prietenii. El a fost bucuros, m-a învăţat câteva lăutării, s-a nimeirt ca Şerban să poată să adapteze nişte scene din scenariu şi ... la premieră am rămas şi eu uluit de reacţia publicului, faţă de noua mea postură. Eu am cântat din plăcere, m-am jucat adică. Am auzit chiar că au scris ziarelel că scot şi un CD şi a început lumea să mă întrebe unde, când? E un proiect, n-am scos (inca) nimic. Însă reacţia pulicului m-a bucurat, recunosc.

-E tot o pornire sincera in faptul ca ati acceptat sa cantati...
-Da, sigur, e o bucurie, care ţine tot de meserie, desigur.

-V-ar plăcea să vă jucaţi propriul personaj?
-Păi, e greu să-l joc pentru că şi aici trebuie un scenariu, şi cine îl scrie? Pentru că eu nu mă bag. Probabil că sunt şi actori scenarişti, sunt sigur, dar pe mine nu m-a pasionat să scriu, sau mi-a fost puţină lene... că, aşa, am eu material, aş face filme bune. Dar mi-am canalizat toate eforturile spre actorie şi am rămas acolo, nici regia nu-mi place.

-De ce nu încercaţi să scrieţi o autobiografie?
-Mie nu-mi plac autobiografiile. Nici nu poţi fi sincer până la capăt, e un reflex în fiecare om. Să mă scot pe mine afară din interiorul meu nu-mi place. Şi nici să o facă altcineva nu-mi place.

-Dar în fiecare rol oferiţi ceva din dumneavoastră.
-Asta e altceva, este vorba de ficţiune. Dar ca să povestesc eu ceea ce mi s-a ăntâmplat şi ceea ce am făcut nu-mi place.

-Aţi cunoscut atâţia oameni, aveţi aşa de mulţi prieteni...
-Da, foparte mulţi, şi oameni nemaipomeniţi. A fost perioada anilor 60-70 când s-a întâmplat să plouă cu mari valori culturale în România, poeţi, scriitori, pictori, muzicieni, generaţia de după război a fost cea mai grozavă. A fost o răbufnire de talent.

-Nu v-a tentat niciodată viaţa publică, puterea, politica?
-Nu, nu. Am o părere şi o spun fără nici o reţinere: actorul nu are ce căuta în politică. Actorul trebuie să fie un material pe care să-l modelezi, un material din care să poţi să faci în diferite situaţii şi ocazii persoanje.

-Dar nu are nevoie de clipe de celebritate?
-Ce fel de celebritate mai mare vrea decât pe scenă, trebuie să mă duc la Parlament, unde să mă duc? Nu cred în actorul politic. Apare pe scenă, dacă e bun, e plăcut de public. Politica ne încurcă în meseria asta.

-Cum vedeţi acum peste ani şocul care a fost în 1989?
-A fost un şoc imens, s-a schimbat ţara. S-au schimbat rosturile noastre. Mai durează, dar se schimbă şi modul de a gândi al omaneilor.

-Şi faptul că nu aţi mai jucat o perioadă?
-N-am mai jucat, da. Era o perioadă mai întortochiată, nimeni nu ştia nimic...

-Aveţi resentimente pentru acele luni?
-Nu am resentimente, dar e aşa un gust amar. După o perioadă destul de urâtă şi întortochiată... lumea doreşte multă lumină şi asta vine mai greu şi perioada se cam lungeşte şi lumea, săraca, nu are nicio vină.. dar momentul a fost radical pentru existenţa noastră, trebuia schimbarea asta, nu se mai putea...

-Cum vă place să vi se spună: maestre, meştere?
-Nu.

-Gigi?
-Ha, ha Gheorghe!. Nu, sincer, asta cu maestre e o prostie, a devenit o glumă. Chiar asa: domnule cutare? Nu, drăguţule, spune-mi mai simplu, maestre. Acum circulă formula monstru sacru. Ce monstru sacru, bă? În primul rând că asta e o tâmpenie. Monstru mai înţeleg, dar şi sacru. Vine din franceză formula şi au preluat-o mai mult fetiţe care scriu cronici de teatru şi film. E mai simplu: sunt actorul cutare, am jucat cutare.

-Cum de sunteţi un om atât de vesel?
-Nu sunt vesel, sunt nedoborât. Sunt colegi de-ai mei cu talent mare de tot pe care viaţa i-a ţinut jos, n-au avut forţa probabil să se rupă de nişte stări. Pe mina natura m-a ajutat, sau cineva de sus, nuuu, sus de tot, în ceruri, şi mi-a spus: bagă-ţi minţile în cap, viaţa nu-i uşoară şi aşa mai departe. Dar cred că am avut şi multă şansă, asta e concluzia mea. Un actor fără şansă nu are nici un rost pe pământ, un actor fără sănătate nu poate să-şi facă meseria... Eu mă simt bine, am chef de lucru.

-Asta trebuie sa o scriu cu litere mari
-Da, dovadă că joc şi teatru şi film. E adevărat că am şansa să fiu şi solicitat. La noi însă, o spun fără nici un fel de ruşine, nivelul de trai este scăzut, dar actorii merită mai mult. Lumea care se uită la scălămbăieli sau tot felul de mărunţişuri care apar mai des pe sticlă are impresia că artiştii se distrează. Dar actoria este o meserie înfiorătoare, fiinţa ta trebuie să fie în formă şi nu trebuie să aibă probleme de alt tip, cotidiene. Trebuie întreţinut organismul proaspăt şi mintea limpede, să nu te preocupe nişte nenorociri ale vieţii şi noi, cred, actorii, merităm mult mai mult decât ceea ce ne dă societatea. Există însă pasiunea asta oarbă pentru meserie de care unii profită şi zic: lasă-i pe aştia, oricum o să joace. Şi asta e de când mă ştiu eu. Când văd ce salariu are un tânăr actor mă sperii. Şi eu aveam salariu mic la început, dar în condiţiile de viaţă de astăzi tinerii nu pot supravieţui din salariu. Şi atunci se duc la televiziuni, fac glume proaste, lucruri care nu sunt de mare actorie şi se obişnuiesc aşa. Scade ştacheta, dar nu poţi să-i condamni pentru că nimeni nu s-a născut ca să se sacrifice pentru un ideal.

-O întrebare obişnuită: care va fi următorul rol al lui Gheorghe Dinică?
-Încă îmi bântuie ideea cu Iago: se pare că se vor relua repetiţiile la un proiect mai vechi întrerupt din tot felul de motive. Vor începe foarte curând repetiţiile la "O scrisoare pierdută" unde joc Pristanda. Data trecută am jucat Caţavencu, dar merită să joci cam toate personajele lui Caragiale, e o nebunie. Urmează o adaptarea aici la noi după un roman al lui Alex Mihai Stoenescu. Se discută şi despre o piesă englezească unde o să am treabă, mă rog. Aşa, am de lucru, dar trebuie organizat bine timpul pentru ca să mai rămână şi o seară, două libere.

-E nevoie.
-E nevoie, digur. Imi place viaţa. De când mă ştiu eu n-am făcut rabat la asta. Am o echipă de prieteni cu care mă înţeleg, comunicăm bine în anumite momente şi... în viaţă trebuie să te bucuri de fiecare moment, asta e părerea mea.